Asociația SNK și Fondul caritabil Hipokrat sprijină Liceul Nr. 13 din Cernăuți cu:

• o mini-bibliotecă de volume bilingve, pentru elevi și profesori;
• resurse didactice moderne;
• sprijin financiar pentru cadrele didactice implicate.

Acest program pilot nu e un punct final, ci un început. Invităm și alte ONG-uri, instituții și oameni de bine să se alăture prin gesturi de solidaritate similare.

Pentru că ABC-ul solidarității nu e un manual cu final, ci o poveste care se scrie împreună.

Există momente în care o carte cu povești cântărește mai mult decât o tonă de retorică geopolitică. Cernăuțiul de azi, oraș cu rezonanță istorică de capitală culturală, redevine scena unei reînnodări de fire între română și ucraineană, între copii care învață o limbă „de acasă” ca limbă străină și adulți care încearcă să reconstruiască o normalitate în mijlocul războiului.

După 1991, relațiile româno-ucrainene au oscilat între prudență diplomatică și vecinătate fragilă, cu minoritatea română prinsă la mijloc, revendicând dreptul la educație și cultură în propria limbă, dar
și nevoia de a fi parte a unui stat independent, încă nesigur pe sine. Această tensiune a fost exploatată abil de propaganda invadatorului
de azi, care s-a hrănit din narațiunea că „Ucraina își persecută minoritățile” și a împins-o până la grotescul slogan al „denazificării”.
O intoxicare narativă care a prins inclusiv în România, alterând percepția unei părți din societate.

Adevărul e însă mai simplu și, în același timp, mai profund: cultura, limba, poveștile nu se hrănesc din propagandă, ci din întâlnirea vie dintre oameni. Să pui în mâinile copiilor din Cernăuți manualul UNHCR dedicat refugiaților ucraineni, să le dai acces la istoria romilor spusă
pe înțelesul lor, să le arăți că româna poate fi învățată nu ca armă identitară, ci ca punte, înseamnă o formă de rezistență culturală.

Cernăuțiul ne arată că toleranța e o practică zilnică — să recunoști valoarea limbii celuilalt, să accepți că diversitatea nu slăbește statul, ci îl face mai rezilient. Iar România, ca vecin și ca partener, are nu doar obligația morală, ci și interesul strategic de a sprijini această normalitate.

Să ne aducem aminte de poetul Paul Celan, născut la Cernăuți în 1920, pe atunci parte din Regatul României, într-o familie evreiască germanofonă, și care și-a trăit identitatea ca pe un mozaic: limba germană acasă, influențe din cultura română și idiș/ebraică, traiectorii de exil, suferință, pierdere... Pentru Celan, limba germană n-a fost doar vehiculul poeziei, ci locul unde trauma devine expresie, unde cuvântul târziu devine mărturie. Se opune ideii că limba unui „alt” sau a unui „străin” este suspectă. Dimpotrivă, limba poate fi arta toleranței,
a apariției de sine într-o lume asuprită.

Așa că, ceea ce facem la Cernăuți, prin Asociația SNK și cu sprijinul Fondului caritabil Hipokrat, – să trimitem cărți în limba română, să oferim poveștile și istoria romilor pe înțelesul copiilor, să susținem cultura limbii în fața fragilității minorității – este o formă cât se poate de concretă de „poezie aplicată”. În contextul perfid al războiului hibrid, al propagandei, al narațiunilor care caută să demonizeze Ucraina, să spună că „minoritatea română suferă aici”, sau să echivaleze Ucraina cu un regim nazist, gesturi culturale precum cel de la Cernăuți de pe
12 septembrie contrazic aceste narațiuni simpliste. Ele spun: „Da, aici există minorități. Da, limba contează. Da, memoria contează”.

Celan ne arăta că memoria nu e pietrificare, ci dialog cu trecutul. Cui îi vorbim? Cum spunem ce-am pierdut? Copiilor dintr-o regiune disputată? Învățăm limba română nu din revanșă, ci din responsabilitate față de limba părinților, față de limba vecinului, față
de limba unor cărți pe care le vom deschide zilnic la clasă.

În fond, cutiile de cărți trimise în Ucraina de Asociația SNK nu sunt doar un transport logistic, ci o declarație de principiu despre cum, într-o lume otrăvită de ură, noi alegem să investim în alfabetizare, în povești, în limba care apropie.